75 de ani de la înființarea clubului Dinamo

Acapararea puterii, în România, de către comunişti a ajuns la apogeu în ultima zi a anului 1947, când Regele Mihai I a fost forţat să abdice. România devenea Republica Populară Română, iar Securitatea şi Miliţia, forţele de represiune împotriva celor care erau se opuneau regimului, începeau să activeze nestingherite. În acelaşi timp, sportul suferea modificări, iar torţionarii se implicau din ce în ce mai activ. În această lume se năştea, pe 14 mai 1948, clubul sportiv Dinamo, cu sediul pe Calea Victoriei. Iar primii şefi aveau mâinile pătate cu sângele românilor “vinovaţi” că nu îşi doreau să trăiască sub bocancul sovietic.

Chiar dacă Dinamo s-a înfiinţat în mai 1948, acţiunea a început încă din primele zile ale acelui an. Comuniştii confiscaseră total puterea, după abdicarea Regelui Mihai I, iar cluburile de fotbal trebuiau să se lipească de un sindicat. Aşa a ajuns Unirea Tricolor sub patronajul Ministerului Afacerilor Interne, ceea ce i-a adus schimbarea numelui în Unirea Tricolor MAI, dar să devină cunoscută şi ca Dinamo B. Ciocanul Bucureşti intra tot sub umbrela MAI, iar spre finalul sezonului 1947-1948 purta deja titulatura de Dinamo A.

Pe 16 ianuarie 1948, Sportul Popular anunţa că Mircea Brătucu este noul preşedinte al echipei Unirea Tricolor MAI. Fost secretar general al Prefecturii Poliţiei Capitale, acesta fusese promovat, în octombrie 1947, ca director general al poliţiilor din MAI. În conducerea clubului, printre alţii, se regăseau Tudor Sepeanu, directorul poliţiei judiciare şi un pion important în mişcarea de represiune, şi Marin Jianu, secretar general MAI. Ulterior, cei trei se vor regăsi şi în conducerea clubului Dinamo.

Jianu şi Brătucu, şefi la Dinamo, Sepeanu a ajuns la old-boys

Pe 14 mai 1948, cu girul MAI, Unirea Tricolor şi Ciocanul au fuzionat şi s-a născut Dinamo. Câteva săptămâni mai târziu, ziarele vremii, printre care Sportul Popular şi Universul, anunţau noua conducere a clubului. Teohari Georgescu, ministrul de Interne de la acea vreme, devenea preşedinte de onoare. Marin Jianu era promovat în funcţia de preşedinte activ, după ce devenise ministru adjunct în MAI, în timp ce Mircea Brătucu era obligat să se mulţumească doar cu cu rangul de vicepreşedinte, la fel ca Niculae Popescu şi Aurel Cristescu, generali în MAI.

În acelaşi timp cu noua organigramă de la Dinamo, Tudor Sepeanu făcea un pas în spate. Acesta a fost prezent la şedinţa de constituire a clubului Dinamo şi, în vara lui 1948, avea funcţia de Inspector de Siguranţă al Capitalei. Dacă la nivel de organizare ieşea din prim-plan, Sepeanu reuşea să devină component al echipei de old-boys de la Dinamo.

Paradoxal, chiar dacă fusese înfiinţat în mai 1948, clubul avea deja, două luni mai târziu, un lot de old-boys. Astfel, în iulie 1948, Tudor Sepeanu este remarcat în amicalul cu formaţia old-boys de la Socec, în care marchează un gol. Cealaltă reuşită a “câinilor” purta semnătura lui Sandu Vogel, cel care în 1982, după ce plecase din România la finalul anilor ‘40, avea să-şi treacă numele pe lista candidaţilor la alegerea preşedintelui lui Real Madrid.

“Experimentul Piteşti”, instrumentul odios de reeducare

În toamna lui 1948, în Penitenciarul Suceava, apăreau primele manifestări ale reducării deţinuţilor politici. Acţiunea avea să ajungă, în 1949, la Piteşti, unde se va naşte “Experimentul Piteşti”, cel mai odios plan al Securităţii. În aceste închisori, deţinuţii erau supuşi la torturi inimaginabile şi pedepse psihologice, iar de cele mai multe ori finalitatea era o execuţie sumară.

Conform studiilor din volumul “Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, pe o scară ierarhică descrescătoare, vinovăţiile se împart în următorul mod: Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolshi (Securitatea) – Marin Jianu (Ministerul de Interne) – Iosif Nemeş, Tudor Sepeanu (Serviciul Operativ/Inspecţii) – Ion Marina, Gheorghe Sucigan (ofiţerii politici) – Alexandru Dumitrescu (direcţiunea închisorilor) – Augustin Văşcan, Alexandru Georgescu (gardienii).

Primul preşedinte al lui Dinamo se afla la vârf şi cunoştea perfect situaţia din închisori. Ca ministru adjunct, Marin Jianu era principalul organizator al acţiunilor. De cealaltă parte, Tudor Sepeanu era coordonatorul şi instruia lunar subalternii, dar şi deţinuţii care erau însărcinaţi cu operaţiunea de reeducare, printre care se număra şi Eugen Ţurcanu.

De altfel, fostul conducător de la Unirea Tricolor era informat periodic cu tot ceea se întâmpla în închisorile de la Piteşti şi de la Gherla. “Sepeanu vizita închisoarea de la Piteşti lunar şi intra întotdeauna doar în celulele în care aveau loc violenţe. În plus, el le spunea râzând angajaţilor din Bucureşti că deţinuţii se bat între ei şi chiar se omoară”, se arată în volumul mai sus menţionat.

“Ne-a bătut zdravăn câteva ore, ne-a tot bătut, până când la un moment dat Ţurcanu a zis: «Gata, dezbrăcarea la pielea goală!» Ne-a lăsat cămașa de pe noi și strictul necesar. Restul la magazie. Și cu ăstea am rămas ani de zile, până m-am eliberat. Am trecut prin toată pleiada, prin toată gama de schingiuiri posibile” – Nicolae Purcărea, despre primirea făcută la intrarea în închisoarea de la Piteşti

Mărturie cutremurătoare din “Experimentul Piteşti”

După Revoluţie, “Experiementul Piteşti” a fost subiect pentru zeci de cărţi, iar deţinuţii care au scăpat cu viaţă au povestit episoade cutremurătoare. Mihai Buracu, deţinut în ultimul lot torturat în Camera 4 – Spital, a povestit în cartea “Eu sunt scribul” prin ce torturi şi umilinţe a trecut în închisoare.

“În ritualul satanic, ucigaş şi sinucigaş, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizică, dar toţi am fost ucişi sufleteşte. Ne-am dorit moartea, victime şi călăi de-a valma, cei mai mulţi ştiind că nu există mântuire, că suntem deja dincolo de pragul răului şi al mai răului aflat în starea lui cea mai pură. Când am ajuns să ne lovim între noi am plâns cu altfel de lacrimi decât cele de la începutul schingiuirilor.

Fiecare devenim tâlharul de lângă crucea celuilalt, din dreapta sau din stânga rastigniţilor de pe această Golgotă a disperării. Mi-aş fi luat viaţa, dar îmi dau seama acum că nu torţionarii, ci Dumnezeu m-a împiedicat să comit păcatul capital şi aceasta pentru a depune şi eu mărturie pentru chinurile îndurate în infernul concentraţionar comunist străbătut în anii tinereţii.

Mulţi dintre cei torturaţi, după ce s-au lepădat de Dumnezeu şi apoi s-au lepădat de satana, nu s-au mai lepădat decât de ei înşişi, murind cu destinul de martir împlinit, alături de semnatarii pactului făcut cu necuratul la trecerea punţii dintre tărâmuri”, scria Mihai Buracu.

Violenţele lui Eugen Ţurcanu, aprobate de Jianu şi Sepeanu

În închisoarea de la Piteşti, Eugen Ţurcanu a condus un grup de deţinuţi, aflat sub îndrumarea lui Marin Jianu şi a lui Tudor Sepeanu, cu un singur scop: torturarea deţinuţilor politici, vizaţi pentru reeducare. Gheorge Măruţă a povestit în cartea “Mărturii din iadul temniţelor comuniste” a lui Gheorghe Andreica cum Eugen Ţurcanu l-a ucis pe Cornel Niţă, un student întemniţat la Piteşti.

“Eugen Ţurcanu a luat o bară groasă, mare cam cât mâna unui om şi a început să-l lovească. La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite.

Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche.

Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu: «A murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»”, e povestea cutremurătoare a uciderii lui Cornel Niţă, totul în urma unor violenţe aprobate de Marin Jianu şi Tudor Sepeanu.

“În închisorile de la Pitesti si Gherla s-a luat deținuților până și posibilitatea de sinucidere, pentru că planul diabolic prevedea tortura continuă până la epuizarea totală a individului” – Dumitru Bordeianu, deţinut politic în închisorile comuniste în perioada 1949-1963

Portretul cumplitului Tudor Sepeanu

Născut pe 23 octombrie 1914, la Bucureşti, Tudor Sepeanu provenea dintr-o famile înstărită, însă problemele financiare, apărute după moartea tatălui, un avocat evreu, i-au schimbat cursul vieţii. După ce a luptat pe front în Al Doilea Război Mondial, s-a întors în Bucureşti şi s-a înscris în Partidul Comunist, iar ascensiunea a fost una rapidă.

A intrat în structurile MAI, la scurt timp după instalarea Guvernului Dr. Petru Groza, şi a urcat fulgerător treptele. După înfiinţarea Securităţii, Sepeanu a devenit comandantul Securităţii Capitalei, funcţie pe care a deţinut-o până în ianuarie 1950, când a fost exclus din PMR, însă a fost însărcinat cu înfiinţarea Serviciului Inspecţii din cadrul DGP (Direcţia Generală a Penitenciarelor), ceea ce l-a apropiat şi mai mult de “Experimentul Piteşti”.

“Fire lăudăroasă, vanitos, şmecher, cu tendinţe de mare gangster, lăudându-se cu pumnul său”, “element mic burgez”, “palavragiu şi lăudăros, element neserios, era alintatul lui Jianu” sau “se făcea plăcut lui Dulgheru (n.r. Mişu Dulgheru, colonel de Securitate şi Șeful Direcției a V-a de Anchete între 1948 şi 1952) şi Jianu prin glume pornografice”, sunt câteva dintre descrierile celor care au lucrat cu Tudor Sepeanu, potrivit fanatik.ro.