Florin Piersic: "La Constanţa am făcut "Paraşutiştii", filmul pe care îl iubesc cel mai mult din toate filmele mele în care joc"

Un interviu care te face să râzi cu gura până la urechi!

Florin Piersic este unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi actori români. Născut la 27 ianuarie 1936 la Cluj, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1957. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la doi ani după absolvire, unde a jucat rolul titular în "Discipolul diavolului". Prestaţiile sale din "Oameni şi şoareci" sau "Orfeu" au reuşit să stârnească admiraţie şi ropote de aplauze. Într-o carieră de peste 50 de ani, Florin Piersic a apărut în peste 40 de lungmetraje printre care se numără: "Aproape de soare", "Neamul Şoimăreştilor", "Răscoala", "Mihai Viteazul", "Fraţii Jderi", "Cuibul salamandrelor", "Rug şi flacără", "Trandafirul galben" şi "Fix Alert". Dragostea lui pentru oameni se reflectă în privirea lui, în felul cum rosteşte cuvintele. În preajma lui te simţi dezinhibat, ca şi cum ai vorbi cu o rudă apropiată, pe care n-ai mai văzut-o de ceva ani şi împreună cu care depeni amintiri. Iubeşte Constanţa şi vine de fiecare dată cu plăcere aici să joace pentru publicul pe care îl îndrăgeşte atât de mult. Marţi, 4 decembrie, a.c., publicul constănţean l-a putut urmări la Casa de Cultură a Sindicatelor în piesa "Străini în noapte".

Reporter: Maestre Florin Piersic arătaţi spectaculos la cei 77 de ani. Care este secretul nemuritorului "Mărgelatu"?

Florin Piersic: Foarte frumoasă întrebarea, dar cu două greşeli. Maestre... Nu-mi place să mi se spună "maestre". Să vă spun şi de ce. De mult, de foarte mult, când trăia Tudor Arghezi, am fost în vizită la el. Cine m-a dus? Mitzura Arghezi, care este colegă de teatru cu mine, mă rog acum e pensionară, cum sunt şi eu pensionar. Mi-a spus: "Tata vrea să te vadă! Te-a văzut în mai multe spectacole şi-ar vrea să fii lângă el". Când m-am dus la "Mărţişor", eu i-am spus: "Bună ziua, maestre!". El mi-a spus: "Mie să nu-mi spui maestre, pentru că dacă sunt zece artişti la o masă şi strigi maestre, toţi întorc capul". Şi-am spus: "Gata!". Nu-i mai spun maestre decât lui Beligan. Asta-i prima chestie. Mie să-mi spui cum scrie în buletin, Florin Piersic. Doi. Mi-ai spus de 77 de ani. Greşeală. N-am încă 77 de ani. Împlinesc 77 abia anul viitor. Lasă-mă la 76. Ştii, când s-a deschis Cinematograful din Cluj, care poartă numele meu, Florin Piersic, lucru pentru care eu am fost uluit şi două nopţi n-am putut dormi. Nu-mi venea să cred că un cinematograf poartă numele meu, dar aşa hotărâse Cinematografia Română şi Consiliul Local şi atunci m-am dus acolo. Jumătate din Cluj era la cinematograf. Când am intrat pe scenă , sigur că lumea m-a aplaudat, că eu am venit călare pe cal, şi-a fost o nebunie ce s-a petrecut acolo. Când am ajuns acolo am zis: "Astăzi, când am 40 de ani...". Toată sala a început să râdă, la care eu am completat : "De când am împlinit 34. Mă refer că acum fiecare lună contează. Glumesc, bineînţeles. Fiecare lună, fiecare zi contează. Ai spus că am 77 de ani. Îţi spun adevărat: nu-mi vine să cred că am vârsta asta.

Rep.: Actorii, eminenţii actori ai teatrului şi filmului românesc, se împuţinează, stingându-se tot mai grăbiţi...

F.P.: Vorbeam cu directorul acestei Case de Cultură, Gheorghe Ungureanu, care mi-e bun prieten, mi-e foarte apropiat şi îl iubesc mult. Îmi spunea ce a simţit şi ce simte când ştie că unii din actorii, care au jucat aici, pe această scenă, unde mă prezint şi eu în această seară, unii dintre ei nu mai sunt. Şerban Ionescu, pe care l-a văzut aici în "Dineul cu proşti". Nu ne vine să credem. Mie nu-mi vine să cred că eu joc aici, dar că ieri dimineaţă am primit vestea că cel mai minunat regizor de culise, tehnic, Traian Zecheru, nu mai este. S-a stins alaltăieri, noaptea, în patul lui. Era bolnav. Eu sunt cel care mă laud că am avut grijă de el, îi dădeam telefoane, îi trimiteam bani ca să se descurce, şi din când în când îi aduceam câte ceva ca să simtă că există cineva aproape de el. Cristi Zecheru, băiatul lui Traian Zecheru, mi-a dat telefon şi-a spus: "Să nu spuneţi la nimeni. Tata mi-a spus dacă moare să vă anunţ numai pe dumneavoastră, că aţi fost cel mai apropiat de el". Ori asta am vrut să spun. Faci bine, primeşti bine. Faci rău, rău primeşti. Vreau să subliniez faptul ăsta, că nu poţi să fii actor, să te întâlneşti cu publicul, să-l priveşti, să te dăruieşti lui, să te poţi lipi de el, dacă nu eşti om. Nu e vorba neapărat de o piesă, pentru că piesa e piesă, dar interactivul care se creează între tine şi spectatori, când eşti numai tu pe scenă cu ei, e foarte important. Publicul este partenerul nostru. El este oglinda noastră, el este pulsul nostru. Prin el respirăm. Eu prefer teatrul de o mie de ori mai tare decât filmul, pentru că filmul este o chestiune tehnică, filmezi o scenă şi poţi să întrerupi. Sigur că şi pentru film trebuie să fii un actor foarte talentat, pentru că trebuie să facă în continuare ceea ce a început din bucăţi, dar în teatru există această legătură, un liant care te leagă şi te duce sus, jos, sus, jos, e cu totul altceva. De asta atunci când maestrul Beligan a pus această piesă, mi-a spus că l-a văzut pe Alain Delon jucând această piesă la Paris. A jucat-o numai de 99 de ori. Debuta la 70 de ani pe scenă, după ce a făcut numai filme. E un actor pe care eu l-am adorat şi îl ador în continuare. E o chestiune care nu e la îndemâna lui, pentru că şi pentru teatru trebuie să ai experienţă.

Rep.: Sunteţi un actor îndrăgit, publicul iubindu-vă printre altele pentru rolurile de cinema pe care le-aţi jucat şi le jucaţi cu acelaşi har unic. Ce proiecte pregătiţi în perioada următoare pentru cei care vă vor în permanenţă aproape de sufletul lor?

F.P: Spuneţi cuvinte mult prea frumoase. Nu cred că le merit. Sigur că filmul are mult mai mare trimitere spre public decât teatrul. La teatru te vede un public care poate să fie de ordinul miilor sau chiar zecilor de mii. Dovada cea mai bună este că şi astăzi sunt oprit de oameni care m-au văzut în piesa "Oameni şi şoareci". Câteva secvenţe le-am văzut chiar aici la televizor, la "Piersic Show", emisiune care s-a reluat. Vreau să vă spun că, sigur, teatrul e minunat. M-au văzut în 1370 de spectacole. Vă daţi seama cât public m-a văzut. Dar nu se poate compara cu un film. De pildă eu am jucat în filme care atunci nu aveau concurenţa televiziunilor de acum. Era un singur post de televiziune. La ce să se uite oamenii? Se uitau la Ceauşescu şi mai era din când în când câte o emisiune de varietăţi făcută de Bocăneţ sau de Valeriu Lazarov. Emisiuni excepţionale, dar asta era tot. Era o dată pe lună sau la două săptămâni, dar lumea vroia să te vadă. Dovadă că au rămas toţi actorii, indiferent pe cine pomenesc, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Carmen Stănescu, Valeria Gacealov, în sufletul oamenilor. Actori pe care eu i-am văzut pentru că eram prezent acolo şi am lucrat cu atâţia balerini, instrumentişti, dansatori, cântăreţi de muzică populară, de operă. Era frumos, dar era prea puţin, cu toate că pentru noi televiziunea a fost un lucru minunat pentru că ne vedeau foarte mulţi din România. Apărând aceste filme şi încă neavând concurenţa filmelor americane, toţi veneau să ne vadă.

Rep.: Vă ştie tot poporul român din filme, au fost ipostaze memorabile în acele filme, ca de exemplu atunci când aţi scuipat seminţe... A fost o chestie naturală, aţi exersat pentru acea secvenţă? Românii sunt campioni la mâncat seminţe?

F.P.: Eu însumi după spectacole mă duceam la "Scala" sau la "Patria" să mă văd pe mine şi să văd ce face publicul. Atunci am crezut că mor de râs când au venit plasatoarele şi mi-au spus să nu mai scuip seminţe că vin toţi bagabonţii şi scuipă seminţe în timp ce văd filmul şi ele trebuiau să măture sala de zece ori pe zi. Vă daţi seama ce era acolo? Le-am explicat că nu mai pot să schimb filmul să nu mai scuip seminţe. Aşa mi-a venit mie ideea atunci.

Rep: Tot legat de seminţe, aţi văzut că, mai nou, românul cumpără seminţe la pungă, importate din Bulgaria. Râdem, glumim, dar cum vedeţi dumneavoastră o chestiune serioasă precum faptul că nu mai suntem grânarul Europei?

F.P.: Tot aşa m-a întrebat cineva odată dacă am mâncat multe seminţe la viaţa mea. I-am răspuns că de asta merge agricultura românească prost, că am mâncat eu multe seminţe. Sigur că filmul îţi aduce mari satisfacţii şi popularitate. Dau un singur exemplu. Jean Constantin a jucat în teatru? A jucat prea puţin. A jucat pe Pristanda în "O scrisoare pierdută". Dar din filme a fost cunoscut. Că întotdeauna el era sarea şi piperul, cel care colora foarte tare un film. Parpanghel din "Haiducii lui şapte cai", "Zestrea domniţei Ralu", "Săptămâna nebunilor", circarul din filmele cu Mărgelatu, "Eu, tu şi Ovidiu", chiar am văzut o secvenţă aici la Constanţa. Sigur că aveam unul din rolurile frumoase şi importante. A fost extraordinar şi mă amuzam cu el pentru că mi-era foarte bun prieten. Deci datorită filmului şi televiziunii sigur că ne cunoaşte lumea, dar asta nu înseamnă că dacă apari la televiziune de zece sau de douăzeci de ori, eşti vedetă.

Rep.: Ce amintiri vă leagă de Constanţa?

F.P.: Multe. Cele mai multe. La Constanţa am făcut "Paraşutiştii", filmul pe care îl iubesc cel mai mult din toate filmele mele în care joc. La Constanţa l-am jucat pe colonelul Luncan, şeful paraşutiştilor. Mi-aduc aminte de acest scenariu şi de acest film. Când îl văd mi-e drag să mă uit la el şi aş putea să mă uit de zece ori. Am să vorbesc ca el să fie programat pentru că e păcat să nu mă vedeţi într-un film în care eu jucam cu Silviu Stănculescu. Am ieşit odată îmbrăcaţi în militari. El era maior şi eu colonel. În faţa teatrului era un restaurant, puţin mai la dreapta, care se numea "Măcelăresc". Am intrat în restaurant şi lumea se uita la noi, şopteau între ei. Unul a venit şi ne-a întrebat dacă nu cumva suntem Florin Piersic şi Silviu Stănculescu. Noi am răspuns că nu suntem, că suntem ofiţeri, că semănăm cu ei şi din cauza asta suntem confundaţi. Patronul restaurantului a venit la noi după ce am comandat şi ne-a întrebat încă o dată cine suntem. Până la urmă am recunoscut. Am stat, am povestit şi la un moment dat Silviu Stănculescu, n-am să uit niciodată, mi-a spus să mă duc să fac pipi. De ce mă trimitea? Pentru că la W.C., pe uşa de la femei era poza Claudiei Cardinale din revista "Cinema", iar la bărbaţi, pe uşă, era poza mea din aceeaşi revistă. N-am să uit niciodată. Mi-am zis: "Uite ce am ajuns...". Când m-am întors la masă, Silviu mi-a zis că ar trebui să fiu mândru că oamenii mă văd şi când se cufuresc... Amintiri, că vorbim de Constanţa. Câte spectacole, câte turnee, n-am făcut aici, câte emisiuni de varietăţi.

Rep.: Aţi avut iubite în Constanţa?

F.P.: Nu. Am avut iubite aduse de mine.

Rep.: Vă mulţumim şi vă urăm sărbători fericite!

F.P.: Mulţumesc, la fel.

Marieta ŞTEFAN