Jocurile de noroc i-au distrus viața!

Dependența de jocuri de noroc este o boală la fel de gravă precum alcoolismul, este o tulburare psihiatrică este asociată cu afectarea funcționării, calitatea vieții redusă și rate mari de faliment, divorț și încarcerare. Tulburarea jocurilor de noroc pare să urmeze o traiectorie similară cu cea a tulburării de consum de substanțe, cu rate mari la grupurile de adolescenți și tineri de adulți, rate mai mici la adulții în vârstă și perioade de abstinență și recidivă. Din păcate, mulți jucători nu recunosc că au o boală, așa că nu cer ajutor, ajungând în situația de a-și pierde familia, prietenii, locul de muncă...Robert, un dependent de jocuri de noroc, ne-a acordat un interviu în exclusivitate în cadrul căruia a făcut dezvăluiri cutremurătoare.

Robert a fost, timp de aproape 15 ani, gambler. La 14 ani a început să joace la pariuri sportive, iar în timp, a ajuns să ia bani cu camătă și să amaneteze bunurile din casă, pentru a-și satisface nevoia de a paria. Este conștient de faptul că dependența nu s-a șters, dar e mulțumit, în același timp, că este abstinent. Actualmente studiază Psihologia, pentru că vrea să ajute și alte persoane care au adicții, să depășească perioadele critice din viața lor.

Totul a evoluat treptat….

Nopțile pierdute și banii pierduți l-au făcut să se simtă alt om…. ”A început de când aveam 14 -15 ani. A început cu pariuri sportive. Nu erau sume importante de bani. Totul a evoluat treptat, ajungând a fi o problemă mult mai complexă în viața mea. M-a afectat pe foarte multe planuri. Nopți pierdute, bani pierduți…. Am început să resimt asta în plan fizic și mental , și în modul de relaționare cu cei din jurul meu. Ușor, ușor, mi-a afectat chiar modul de gândire. Chiar și modul în care mă raportam la activitățile utile din viața mea, cum ar fi jobul sau relația de cuplu, devenea o chestie de impulsuri”.

A realizat că are o dependență la aproape 30 de ani

Nu voia să recunoască că este dependent, pentru că societatea l-ar fi perceput greșit: ”Am realizat că am o dependență, foarte târziu, din păcate. Aproape de vârsta de 30 de ani. Mi-am refuzat constant ideea că aș fi dependent. Poate pentru că, simțeam, că acest cuvânt, dependent, atrage cu sine o stigmă. Asta înseamnă, automat, că, la nivel social, sunt perceput ca fiind în neregulă. Spuneam că este o chestiune de neșansă, că sunt circumstanțele, că am ghinion…La 30 de ani, viața mi-a arătat că mă tot lovesc cu capul de un zid, pe toate planurile și nu reușesc să-mi ating potențialul. Am realizat că foarte multe lucruri pornesc de la gândirea greșită pe care o aveam”.

Credea că poate să gestioneze singur situația…

”Am apelat la centrul ”Equitas” cam în perioada Covid. Ani de zile am amânat. Încă încercam să mă ajustez eu singur, din mers. Credeam că am mai mult control asupra deciziilor mele și asupra bugetului alocat pentru asta. Undeva pe la finalul anului 2020, printr-un cunoscut, am apelat , în sfârșit„.

A pierdut mulți bani...

” Mi-ar trebui o oră să calculez sumele pierdute. De multe ori, putea fi într-o singură seară, întregul venit lunar. De-a lungul timpului, am făcut inclusiv datorii la cămătari și am amanetat bunuri. Te amăgești cu câștigul…și de acolo îți spui că începe recuperarea, dar, de fapt, e o gaură neagră, un sac fără fund…”

Încă ține legătura cu centrul

Actualmente studiază psihologia, pentru că vrea să ajute și alte persoane care au adicții ”După ce am terminat programul meu în 12 pași, am ales să contribui, în continuare, ca o promisiune. Vreau să rămân aproape de centru, când am posibilitatea să lucrez cu grupul. Să fiu aproape de cei care se confruntă cu probleme similare. Vreau să îmi ajut colegii și fizic. Am ales să studiez psihologia. Am răspuns unor chemări mai de demult. Aș vrea să fiu implicat și mai mult. Să pot ajuta mai mulți oameni”.

Robert nu se simte vindecat pe deplin

”Întrebarea nu are un rășpuns alb sau negru. Simt, pe o parte, că, în cazul meu, s-a înstaurat o abstinență senilă, în sensul că, nici în fața stimulilor , nu mai există impulsuri, dorințe, nevoi de a juca, lucru care îmi dă o stabilitate emoțională și mentală, dar, boala în sine, dependența, nu s-a șters și nu se va șterge niciodată. Trebuie să fiu conștient de asta. Dacă voi aluneca cumva, formele bolii vor reapărea…”